De ce sa ii demitizam pe fratii Grimm? Doi din cei noua copii ai unui avocat de curte german au invadat posteritatea cu basme minunate: Alba ca Zapada, Hansel si Gretel, cu un iz aparte, de vremuri pierdute in negura a ceea ce noi muritorii numim timp.

Regizorul american Terry Gilliam a realizat mare parte din pelicula Fratii Grimm intr-o tara de basm, Cehia, pentru a da nastere unui film in care nu regasesti aura fratior Grimm, prafuit, lipsit de culoare, la care te simti pe intuneric si astepti cu infrigurare sa se aprinda lumina.

Totul este mlastinos, plin de insecte si gandaci, reptile care trebuie sarutate pentru a-si face datoria de intermediar in ale magiei, varcolaci, liane care germineaza figuri, reptile si forme subumane, hade. Copiii nostri sunt mult mai aproape de Divin, decat oamenii maturi abrutizati de un cotidian amorf si plat si trebuie sa ii ajutam sa isi redobandeasca puterea de a visa, de a crede si de a crea un Univers al luminii. Am avut sentimentul ca am intrat in visul urat al cuiva, care m-a ademenit ca un vampir ridicol. Un cosmar, un iad din care cu greu reusesti sa scapi cu viata, pentru ca padurea vrajita in care intra eroii nostri, pentru a salva niste copilite furate si jertfite, te sugruma cu tentacule lacome, de druizi travestiti si rituri pagane.

Chiar si chipurile angelice ale copiilor si ale femeilor sunt lipsite de vlaga, creand o uriasa imagine sepia. Daca as incerca sa imi imaginez iadul meu, ar fi cu siguranta mult mai bland, chiar si vrajitoarele dinauntrul meu ar fi mai tolerante, poate pentru ca noi suntem cei care ne cream propria realitate, cu puterea gandului si a sentimentelor.

Nu putem evada din cosmarurile noastre si din cimitirul necredintei, decat alegand la infinit cu curaj, cararile care au o inima, iubind mult si fara conditii ca sa nastem propriile miracole. Sa pastram intacte miturile si basmele copilariei si sa le ridicam la rang de crez si educatie, sa pastram Zanele bune in inima, departarile prietenoase si apele limpezi.