sau 11 minute de impotenta literara ale unui alchimist ce se hotaraste sa moara

Se spune cateodata ca e frig de crapa pietrele. De ce crapa pietrele din rinichii celor care mai citesc? De gerul facil de idei pe care Paulo Coehlo ni-l imprima cu o insistenta paranoica cu carti pentru gospodine, care intre doua telenovele si fierberea unui bors incep sa rasfoiasca ceva.

Paulo Coelho s-a nascut in 1947, fiul inginerului Pedro si al Lygiei, casnica, probabil de acolo tragandu-se inspiratia sa pentru carti adresate gospodinelor.

Sa luam putin exemplul "Alchimistului". Am auzit comentarii gen "o carte geniala", sau "o adevarata capodopera", cuvinte la care am ramas fara replica incercand sa le deschid ochii si eventual sa le picur in organele vizuale ale celor ce spun asta cateva argumente impotriva, care au inceput sa devina din ce in ce mai multe.

Acest don Iepurila (in portugheza coelho = iepure) ne amageste cu o aparenta originalitate. Povestea din prolog e preluata dupa Oscar Wilde, iar continuarea este inspirata din "Nopti arabe", denumirea populara a celor "1001 de nopti". Cam de la asta se pleaca la continut si se apeleaza, sau se cam plagiaza putin din substratul ideilor lui Umberto Eco, din "Insula de ieri", o carte buna, care trateaza subiectele net superior. De ce nu a avut Umberto Eco popularitatea lui Coelho? Tocmai pentru ca a pus altfel problema, a stiut sa imbrace totul intr-o viziune accesibila celor pentru care literatura inseamna mult mai mult decat sa citesti o carte in tren, sa mai treaca timpul, de exemplu.

Alchimistul a fost scrisa pe la sfarsitul anilor '80, dar cum se face ca abia dupa '97 a inceput sa se bucure de asa o popularitate? Secretul? Publicitatea. S-a investit in literatura de masa a iepuroiului ca intr-o reclama la detergent si orice are o reclama buna, incepe sa se vanda. O populatie care in general nu citeste, va fi, normal, entuziasmata de asemenea carti, pentru ca acele persoane nu au o baza comparativa pentru a distinge intre o carte cu adevarat buna si literatura de taraba. Daca acest Paulo Coelho ar fi scris carti porno in care ar mai fi bagat si o drama psihologica a protagonistilor, insotita de niste impuscaturi ale unor teroristi internationali (scenariu tipic de film american), ar fi avut succes cu putina publicitate. Cum ar fi sunat o asemenea reclama? Drama unor oameni care si-au vandut trupul "regretul de a fi pacatuit mistuind constiinte" totul intr-o lume dura, in care ideologiile si religiile nasc violente! Orice se poate vinde cu o reclama buna. Si altfel vorbesti cu cateva sute de mii de carti vandute, ai popularitate, o piata de desfacere, sa tot scrii!

Si asta a si facut, a scris. Dar nu inteleg de ce omul asta nu reuseste dupa atatea carti comerciale, sa scoata ceva cu adevarat bun sau macar original. Tema biblico-filozofica din "Al cincilea munte" a fost tratata mult mai bine de Hesse in "Siddharta". Cat despre "Veronica se hotaraste sa moara", dupa asemenea carti, m-as fi asteptat sa apara ceva cu un titlu "Coelho se hotaraste sa nu mai scrie" si sincer, as fi cumparat din inima acea carte numai sa stiu ca acest scriitor s-a lasat de meserie.

Paulo Coleho e un pervers literar pentru ca le ofera iluzia celor ce citesc literatura facila ca citesc literatura mare. Mare lui calitate e aceea de a nu spune nimic coerent pagini intregi, iar cand spune ceva, imbraca o poveste simpla, care nici macar nu ii apartine in idei generale exprimate cat se poate de pompos. De ce a tiparit o editura respectabila ca Humanitas cartile lui? Gabriel Liiceanu a dezvaluit ca a scos aceste carti alaturi de altele din seria "Cartea de pe noptiera", pentru a obtine profit in vederea publicarii unor lucrari cu adevarat de valoare.

Pana la urma problema banilor se pune si in cazul valorii si non-valorii, dar perversitatea cu care ii face pe unii sa creada ca citesc literatura mare e de-a dreptul diabolica din punct de vedere literar. Asta imi aduce aminte de caramele primite ca rest de pe vremea lui Ceausescu si imediat dupa. Erau maro, miroaseau a cacao, pareau bune, dar se prindeau imediat de dinti si era o senzatie cat se poate de deranjanta. Cam asta este si cu literatura lui Coelho: o banalitate in aparenta frumoasa dar care se lipeste de creier.
Inchei prin a sfatui gospodinele sa asorteze "varza" caramelizata a sud-americanului si cu bucataria literara a alor popoare.